Dane, cum ai reuşit să supravieţuieşti în Bacău?

Pocket

O zi de toamnă friguroasă. Tastez ceva text pe laptopul meu când primesc un telefon de la un amic din copilărie. Plecat prin străinătate de vreo 20 de ani, nu-l mai văzusem decât pe facebook, chiar mă uimise telefonul lui. După câteva discuţii în care ne-am povestit ce-am mai făcut în anii ăştia, îmi spune oftând că vrea să se întoarcă acasă, că s-a săturat de singurătatea ce l-a înconjurat în anii ăştia. Are o fată de 12 ani, s-a despărţit de soţie şi n-a reuşit să-şi refacă viaţa tocmai din cauza muncii din străinătate. De fata lui are grijă bunica, cea care se descurcă tocmai din cauza susţinerii financiare pe care i-o acorda el din Anglia. Că prin Anglia îşi face traiul în ultimii ani. A reuşit să-şi construiască aici o casă, să întreţină un copil şi pe mama lui din banii câştigaţi acolo. Plus că şi-a permis să trăiască decent în Londra unde doar chiria înseamnă enorm de mult. A strâns din dinţi, a suportat umilinţe, a muncit pe şantiere făcând o muncă istovitoare. A stat mai tot timpul departe de fata lui, probabil şi motivul pentru care se săturase de ţări străine. Cică “vin acasă Dane!” şi mă rugase să mă interesez de ceva loc de muncă până ajunge el. După o săptămână ajunge acasă, ne întâlnim, povestim copilăria noastră din Nord şi îl văd îngândurat. Se citea în ochii lui teama de a se acomoda cu traiul de aici. Era noiembrie. Într-o săptămână deja găsise de muncă şi viaţa lui luase o turnură neobişnuită pentru cineva care nu a mai “gustat” din greutăţile de aici. Veni ziua de salariu după o lună de muncă. Primise 1.200 lei şi era dezamăgit. Stând la casă îi trebuiau lemne pentru centrală şi deja vorbise de aprovizionare. 3.000 de lei îl costa şi deja era dezamăgit. “Păi cum Dane? Am câştigat 1.200 şi plătesc 3.000 doar pentru lemne?”. O intervenţie la cabinetul stomatologic îl costase 300 lei, factura la Eon şi cea de la cablu şi internet încă 280, o rată la banca de 200 lei, un plin de combustibil la maşina 250 lei, ceva haine groase pentru iarna care venea încă vreo 200. Era derutat. Mă tot întreba cum am reuşit să supravieţuiesc în anii ăştia. Mă întrebă iar: “Ce fac cu banii ăştia? Aşa de scumpă-i viaţa în România? Eu vorbesc mâine cu şeful să-mi dea măcar 2.500 lei sau plec”.

Am zâmbit. I-am spus însă că ăştia-s banii ce se câştigă în România, să încerce să facă economie, să se obişnuiască şi să înţeleagă faptul că aici nu se poate mai mult. Îmi povestea cum primea 100 de lire pentru o sâmbătă lucrată suplimentar, bani cu care trăia o săptămână în Londra. Trebuia să lucreze unde se angajase în Bacău, ceva suplimentar, vreo 2 ore în plus peste cele 8 legale. Nu a primit nimic în plus la salariu şi era dezamăgit. “Păi ăştia nu-mi plătesc orele suplimentare?” Trecuse vreo 3 luni şi amicul era pe minus, nu reuşea să înţeleagă de ce nu-i ajung banii. Ne întâlnim într-o duminică şi îmi spune că se reîntoarce în Anglia, nu mai stă în România, îi ajunge. “Nu ştiu cum rezişti aici” îmi spune. Nu e un tip extravagant, nici obişnuit cu luxul, tot ce vrea e un trai decent asemeni celui ce îl avea acolo. “Dacă rămân aici, nu voi reuşi să nici să-mi cresc copilul şi nici să mai cumpăr ceva prin casă. Îmi e foarte greu acolo dar mă reîntorc. Nu-mi permit să trăiesc aici” completează el la o cafea. În februarie a plecat înapoi spunând că nu se va întoarce curând. Era dezamăgit de tot ce “gustase” în Bacău în lunile astea. Apoi mă gândesc şi eu, şi-mi zic, chiar…”cum am reuşit să supravieţuiesc?” 

Lasă un răspuns