De azi revenim la normal. Să merg la crâşmă să povestesc la o bere despre 9 iunie.

Pocket

Şi uite că totul a revenit la normal. La normalitate. Care normalitate? Aia în care ducem lupta de supravieţuire zi de zi, aia în care preţurile cresc zilnic, aia în care administraţiile locale trândăvesc în scaunele calde câştigate prin votul majorităţii. Care majoritate? Aia de s-a dus ieri la Bucureşti. Dar gata, de azi dimineaţă totul e la fel, nu mai e zâmbet, nu mai sunt lozinci, nu mai sunt pomeni tradiţionale. De azi, ăştia care trudesc pentru România chinuită o iau din loc spre locurile de muncă, acolo unde şeful nu-ţi indica autobuzul spre Bucureşti, acolo unde salariul minim pe economie şi inflaţia sunt duşmanii veşnici ai omului de rând. De azi revenim la normalitate, ne sunăm copiii şi îi rugăm să ne ajute financiar ca deh, ei duc traiul normal pe alte meleaguri. Ei n-au putut fi prezenţi la susţinerea penalului şi nu şi-au putut exprima susţinerea politică vizavi de PSD. Am revenit la normalitatea gropilor din asfalt, care, nu-i aşa, ieri nu erau vizibile. Am revenit la zero fonduri europene pentru Bacău, care ieri, nu-i aşa, erau record pe ţară. Am revenit la normalitatea salariilor mici încasate de profesorii care, nu-i aşa, mai ieri se plângeau că sunt batjocoriţi. Au vrut să susţină ceva anume, doar că problemele lor au rămas în curtea plină de bălării şi la poarta cărora le bate poştaşul înmânându-le ajutorul social, alocaţia pentru numărul mare de copii. Au înţeles că le e bine aşa şi nu altfel, au înţeles ăia că dacă primesc ceva fără să facă nimic e perfect. Să mergi la Bucureşti pe banii ălorlalţi e relaxare financiară, să poţi apărea la televizor spărgând seminţe e nivelul maxim de popularitate, să vezi Piaţa Victoriei în locul gâştelor hămesite din bătătură, e altceva.

Şi? Azi, la crâşmele norodului sărac cu duhul, se vorbeşte despre cum a fost la Bucureşti, fiecare îşi etalează experienţa, între două beri cumpărate la caiet, că doar vine alocaţia la poştă săptămâna viitoare, plus ajutoarele sociale, ailaltă săptămână. Am revenit la normalitate, fără gălăgie, fără gunoaie, fără lozinci şi fără nimic în buzunare. Fără minte nu-i revenire, că nu m-or mira ăştia de vreo revelaţie a zilei de 9 iunie. De azi e ca alaltăieri, de parcă ieri a fost altfel. O fi fost? Chiar a fost! Un episod urât, demn de o guvernare dezastruoasă şi demn de imaginea rurală fără gram de cultură şi care s-a îmbătat din ospăţul penibilului. Cu vârf şi îndesat. Sper să nu mai am ocazia de a vedea imaginile astea, sper că 9 iunie să rămână unic şi singular în istoria României, vreau să rămân la normalitatea statului paralel inventat de Dragnea. Vreau să mă simt mândru că-s roman. E vreo şansă?

Lasă un răspuns