Călător prin sărăcia lucie a judeţului Bacău.

Pocket

O comunitate de oameni parcă ascunsă-ntre dealuri, nişte dealuri sărăcăcioase în ultimii ani când agricultura nu a mai fost susţinută. Urmele unei livezi defrişate din inconştienţă şi nevoia lemnelor de foc. Cât vezi cu ochii, doar nişte “limbi” de culturi îngrijite, în rest, boscheţii completează peisajul unei zone sărace a judeţului. Doi copii sprijiniţi în nişte beţe, rezistau cu tărie soarelui ce pârjolea împrejurimile şi mă priveau cum îmi umpleam pet-ul cu apă proaspătă de la izvor. “Nenea, ce treabă faci matale cu maşina asta?” îmi spune la un moment dat unul mai zglobiu şi mai fâşneţ. Îl rog să citească ce scrie pe autovehiculul pe care îl conduc, bănuind că au cel puţin vreo 11-12 ani. Amândoi încep să privească literele, încruntă sprâncenele, se uită unul la altul, se uită la mine şi iar la ce scrie pe dubă. Desluşiseră primele 3 litere din cele două cuvinte mai lungi. Am rămas brusc nemişcat, apoi i-am întrebat dacă merg la şcoală. “Am mai mers anul trecut nene” îmi spune unul din ei. Rămân cu un gust amar. “Măi băiete, tu nu ştii să citeşti?” continui eu. El îmi răspunde ceva ce parcă nu vroiam să aud în anul 2018. “La ce-mi trebuie bre, că io merg cu vacile în comună”. Le dau câte 2 lei, urc în maşină, îi salut şi îi sfătuiesc să pună mâna pe carte.

Ajung în faţa unei crâşme la vreo 2 kilometri mai departe, acolo unde trebuia să livrez ceva. Opresc în dreptul ei, încep să completez chitanţa. Geamul deschis, căldura te doboară şi parcă nu mai poţi să te controlezi. În timp ce scriam, ies din birt 3 dudui înnegrite de soare, venite de undeva de la munca câmpului, 3 sape alături proptite-n gard. 3 beri reci ţinute straşnic în mână, câte un gât bun tras pe năduşeala de afară, poveşti spuse în decorul licorii. “Mai luăm câte o bere şi mergem acasă Viorico, că am de spălat şi de făcut mâncare”, spune la un moment dat una din ele. Asociez imaginea femeilor cu mamele copiilor văzuţi mai devreme, ce nu ştiau o buche în româneşte. Curios că n-am auzit ca ele să discute despre situaţia partidului de guvernământ, ăla pe care îl votează de fiecare dată, că ar fi fost cireaşa de pe tort:). O fi fost şi ele pe 9 iunie la Bucureşti? Naiba ştie. Încep să car marfa în magazin, ceva baxuri de suc, ele, privindu-mă ironic îmi spun: “Cine bea zoaiele astea băiete?. Aici nu bea lumea plastic din’ăsta. Aici adu’ bere”. Refuz să le răspund, aş fi fost rău.

Peste drum observ o casă bătrânească stând să cadă jos, având probabil suta de ani. Următoarele 3, cam la fel. Coincidenţă, e satul bunicilor colegului meu. Îl întreb, cum trăiesc oamenii ăştia aici? De unde îşi pot câştiga existenţa? Îmi explică sec, cum că are 2 cumnaţi, o cumnată şi vreo 3 nepoţi ce-şi duc traiul din ajutoarele sociale.

Câteva sute de metri mai încolo observ şcoala. Dărăpănată, curtea plină de buruieni şi un lacăt pus pe uşă. Mă gândesc că o fi vacanţă dar totuşi nu pare un imobil în care să fi intrat vreun copil anul ăsta. O fi scoala în care li s-au arătat copiilor fructele apoi li s-a tras “preşul”? O cireadă de vaci umbla teleleu prin nişte şanţuri, văcarul de servici părea să fie nepăsător la migraţia lor, încercând să pună dopul unei sticle de licori din traista ţinută pe umăr.

L-aş aduce pe Bacalbaşa o lună de zile să-l las să trăiască aici, coleg de cameră cu “Mitralieră”. Doar aşa vor vedea România adevărată!

Lasă un răspuns