Saltul uriaş de la sărăcie la normalitate.

Pocket

Era prin 2010, un sat sărac undeva prin nordul Moldovei. Aciuat aşa cum destinul mi-a sortit, îmi făcusem rapid mulţi prieteni în zonă. Printre ei, unul mi-a sărit în ochi. Abia ştia să citească, venise dintr-un alt sat mult mai sărac, îşi cauta de muncă având o familie săracă lipită pământului acolo, reuşise să ajungă văcarul satului. Un băiat calm, ordonat şi pe care mi-l închipuiam altfel la felul cum se prezenta. Seara mă vizita, îşi încarca telefonul pentru a-l putea folosi a doua zi, în baraca din câmp nu avea luxul ăsta. O farfurie de mâncare caldă era lucrul care îl făcea şi mai fericit. Îmi spunea Doxx, aşa cum mă cunoscuse el.

“Salut Doxx, ce mai faci? Să ştii că eu nu o să rămân la vaci, ai să vezi” îmi spunea mai mereu. Bietul copil lucra cu 500 de lei lunar, eu lucram în distribuţie şi câştigăm pe atunci cam 1.200 lei, el râzând, îmi spunea mai mereu că o să câştige banii ăştia în euro. Zâmbeam, îmi era milă şi încercam să-l ajut deşi îmi era greu şi mie. Mâinile îi erau aspre, hainele murdare şi rupte din cauza condiţiilor precare din baracă. Mă gândeam adesea că e un suflet ce se va pierde.

Într-una din zilele verii trecute primesc un telefon, un număr din afara ţării, răspund şi ghici ce, Georgică, băiatul de care vă spuneam era la celălalt fir al telefonului. Se bucura că mi-a găsit numărul de telefon, auzise de problemele mele şi vroia să mă ajute financiar. L-am întrebat pe unde e, mi-a răspuns că e în Anglia de 2 ani, şi-a construit o casă în satul natal, îi luase cu el pe cei doi fraţi mai mici, conduce un Opel şi lucrează la dărâmatul clădirilor vechi pe acolo. Îmi trimisese o sumă echivalentă cu un salariu minim în România. Mi-a explicat că acum are ce-şi doreşte şi că a scăpat toată familia de sărăcie. Parcă îmi dădeau lacrimile aducându-mi aminte de el, flămând, murdar şi trist mai tot timpul. Bravo Georgică, îi zic, mă bucur pentru reuşita ta. Brusc îmi aduce aminte de ceea ce eu îi spuneam acum câţiva ani şi anume că, “dacă nu ai învăţat carte tu o să conduci vacile şi eu maşinile”. Nu ştiam ce să-i spun acum, dar el completează, “cartea nu mi-ar fi oferit în România ce-mi oferă munca aici, munca m-a salvat, altă ţară m-a salvat”. Nu i-am mai zis nimic. I-am mulţumit doar pentru ajutorul dat.

Am intrat pe pagina lui de facebook şi priveam fotografiile, alea în care hainele de firmă luase locul ălora zdrenţuite şi murdare, Iphonul luase locul acelui Nokia 1100 obosit şi chipul vesel luase locul ăluia trist şi mai mereu nebărbierit. România nu-i oferise prea multe, dar el a sperat că poate reuşi prin muncă. Şi a reuşit în vreo doi ani să facă ceea ce românii fac cu ratele pe următorii 30 de ani. Nu ştiu dacă e normal, dacă e bine sau dacă e rău, nu ştiu dacă asta îşi doresc cei tineri, nu ştiu dacă România are de câştigat sau de pierdut în aceste cazuri. Dar un român sărac nu mai are grija zilei de mâine, asta o ştiu sigur.

Lasă un răspuns