Momentul ăla când ronţăi bomboane fără să vreau.

Pocket

Mergem la cumpărături zilnic, întâlnim situaţii plăcute sau neplăcute în fiecare zi, dar azi mă gândeam la unul din aspectele pe care le întâlnesc eu şi cu siguranţă fiecare dintre voi, măcar o dată pe lună. Merg dimineaţa la muncă şi opresc să-mi iau o pungă de covrigi, preţ per bucată, 4,5 lei. Că-i pungă mare şi că-s buni. Un magazin de cartier unde e forfotă şi unde au program non-stop, deci circulaţia banului are un ritm alert. Dau 5 lei şi aştept rest la gemuleţul parcă prea mic şi pentru o pungă de pufuleţi. Duduia caută 50 de bani prin sertar sau cel puţin aşa pare, dar îmi întinde o “Eugenie” fără să-mi explice ce şi cum e cu ea. Mă uit lung, încerc să mă dumiresc. Nu întind mâna să o iau ca nu cerusem aşa ceva. Duduia simte că-s nedumerit şi-mi spune că n-are deloc mărunt.

Păi bine doamnă, îi zic, eu nu mănânc eugenii de exemplu, dar chiar şi aşa, mai am un leu în buzunar şi cu ăştia 50 de bani mi-aş lua şi o cafea. “Păi vă înţeleg, dar n-am mărunt” continuă ea. N-am ceva anume cu duduia asta ca întâmplări de gen păţesc des şi oriunde. Dar nu înţeleg un lucru, de ce anume trebuie să accept bomboana sau biscuitele “aruncat” pe tejghea ca şi rest, cât timp eu am dorit doar un lucru. Nu ştiu prin ce metodă, dar cred că un comerciant ar trebui să fie “dotat” cu restul în bani cuvenit oricărui client ce-i calcă pragul. Că poate omul ăla are nevoie de “nesemnificativul” rest, nu ronţăie bomboane că-şi strică dintii. Neinspirat însă gestul de a alege vânzătorul ce anume să-mi dea în loc de rest. Dar n-ar putea mai întâi să-mi explice acest lucru nedorit şi apoi să mă întrebe ce anume aş dori de acei bani?

Lasă un răspuns